Eu sunt Eduard Axinte, fost profesor de fizică. Locuiesc în capitală, sunt celibatar şi am 34 de ani. Şi treizeci şi patru de draci, când mă gândesc ce s-a întâmplat. Carmen a venit în şcoală ca o tânără şi frumoasă speranță. Mi-a făcut ochi dulci de la bun început. Am intrat în joc, am flirtat, am stabilit o legătură extraprofesională, am început să ieşim împreună… Mai apoi, …EEE, dragostea bat-o vina, ce a pățit, săracul

Am iubit-o. Incontestabil. O dragoste din trecut, orice ar fi lăsat în urmă, nu poate fi schimbată de nimeni şi de ni – mic. Aşa cred. Aşa spun şi alții. Ea tocmai fusese repartizată ca profesoară de engleză la o şcoală generală din Bucureşti, când a început, mai întâi timid, povestea noastră, care avea să se sfârşească prost. O cheamă Carmen; în prezent, are douăzeci şi opt de ani; pe atunci, avea douăzeci şi cinci, vârsta magică.

Eu sunt Eduard Axinte, fost profesor de fizică. Locuiesc în capitală, sunt celibatar şi am treizeci şi patru de ani. Şi treizeci şi patru de draci, când mă gândesc ce s-a întâmplat. Carmen a venit în şcoală ca o tânără şi frumoasă speranță, dar şi-a făcut repede duşmani printre dascălii mai vârstnici, pentru că era cam „înțepată“, cam refractară dacă cineva voia să-i încre dințeze sarcini şcolare suplimentare, cam slobodă la gură, plus că se îmbrăca provocator, arătându-şi mai mult decât era permis într-o şcoală de minori formele de o feminitate suplă, care pe bărbați îi scoteau din minți într-un fel, iar pe femei în alt fel. Nu în ultimul rând, tânăra profesoară de engleză, mezina catedrei, era zeflemitoare, nu conta cu cine. Numai cu mine se purta frumos Carmen. Mi-a făcut ochi dulci de la bun început. Am intrat în joc, am flirtat, am stabilit o legătură extraprofesională, am început să ieşim împreună… Mai apoi, multe dintre întâlnirile noastre se încheiau în micul meu apartament din cartierul Berceni.

Locuiam – ca şi astăzi – singur.

Vizitele de o noapte nu se pun la socoteală. Inițial, nimic nu prevestea vreo umbră asupra relației noastre, dar bârfele au încolțit repede, parcă cumva – mai nou – îndreptate împotriva mea. Se obiş nuiseră toți să mă considere un lup singuratic şi să mă prefere aşa, căci, în lipsă de alte preocupări serioase, îmi dedicam şcolii chiar şi timpul liber. Iar acum… cică o luasem razna. Clevetirile pe tema „depravării“ au început să ajungă şi la părinții copiilor… Se zvonea că subsemnatul şi noua profesoară ne dădeam în spectacol prin şcoală, ceea ce nu era nici adevărat, nici neadevărat.

Eu sunt un individ sensibil, un pic orgolios, un pic labil, aşa că, brusc, a început să mă bâzâie gândul renunțării la job, dacă tot eram vorbit pe la colțuri.

Atenție, nu să ies din învățământ, ci să schimb şcoala, ceea ce nu era greu de realizat. Carmen însă, cu un aer dulce-trist, care îmi era destinat numai mie (căci, în rest, le dădea tuturor cu flit), insista să rămân în şcoală (cu ea), punând mai mult preț decât ar fi trebuit pe faptul că noi eram împreună şi la serviciu, ca două entități inseparabile.

Eu dramatizam, în glumă: — Pentru mine nu mai poate face nimeni nimic.
— Cum aşa?

— Voi fi dat afară din învățământ, iar cei care, până mai ieri, mă ridicau în slăvi, mâine nu vor mişca un deget pentru mine. N-am decât o singură certitudine, şi anume că voi rămâne absolut singur. Nici tu nu eşti ferită de primejdie, chiar dacă ai vreo pilă pe undeva, pe sus.

— N-ai de gând să rămâi? a scuturat din cap Carmen.

— Mmm… ba da, am zis eu cu jumătate de gură.

— Ba nu! aproape că a strigat ea.

— Toți s-au lepădat de mine.

— Eu n-am să mă lepăd niciodată, m-a asigurat Carmen.

— Ba… poate că ai să te lepezi şi tu.

— Nu-i adevărat, a murmurat ea şi am observat cu circumspecție că avea ochii umezi.

Şi am simțit acea nevoie a îndrăgostiților de a tachina:

— Nu, Carmen, tu nu mă iubeşti, asta se simte, ai fost întotdeauna teatrală față de mine, da, teatrală ca o tragediană. Nu aşa se comportă o femeie care iubeşte sincer, nu-şi compune gesturi şi propoziții atât de afectate. Asta ştiu eu prea bine. Acum tu doar mă compătimeşti pentru că ştii că vor să mă şicaneze. Dar de iubit, nu mă iubeşti, şi eu nu vreau ca tu să-ți bagi în cap că mă iubeşti. Clar?

Am tăcut amândoi. Mergeam pe o stradă ținându-ne de mână. Deodată, ne-am oprit, ne-am sărutat şi apoi am izbucnit în râs. Ea râdea mânzeşte. Când n-a mai râs niciunul, i-am propus să plecăm împreună sâmbătă la țară, în județul Gorj. Într-o vale pitorească, pe malul unui râu, unde se afla căsuța de vacanță a fratelui meu şi unde puteam fi singuri, numai noi doi…

La şcoală, adevăratul scandal a izbucnit când toți am aflat – şi, mai cu surpriză, eu – că tânăra profesoară de engleză, „domnişoara“ Carmen, era căsătorită.

Cum de s-a putut ține atâta vreme un astfel de secret… E greu de spus. În vreme ce toată lumea din şcoală bârfea pe toată lumea, cele două secre – tare ale şcolii care gestionau şi dosarele personalului şi-au ținut gura. Ciudat. Asta pare împotriva naturii. Iar Carmen, îndrăgostita de mai alaltăieri (ca să zic aşa), s-a tirat imediat din şcoală, prin demisie, dar fără să fi părut prea afectată de discuțiile crucifica toare iscate la adresa mea şi a ei. În orice caz, cei din acea citadină instituție de învățământ (aproape toți) s-au comportat ca nişte habotnici ai unei comunități arhaice.

Prostul, dacă nu-i moral, parcă nu e prost total.

Aş opina că dumneavoastră cunoaşteți această categorie. Şi am rămas eu să îndur oprobriul profesoral al unor foşti comunişti care m-au înfierat într-un soi de consiliu disciplinar demn de o cauză mai serioasă. Colac peste pupăză, cineva i-a furnizat unei ziariste picanteria acestui pseudoscandal, iar jurnalista respectivă (care cred că se număra printre părinții elevilor) a strecurat un articolaş într-o revistă (într-o revistă sordidă, neim – portantă). Dar lipsa de relevanță a publicației respective nu a însemnat că eu nu m-am simțit prost şi că nu au crescut valurile. S-a auzit despre „imoralitatea“ mea şi pe la inspectoratul şcolar. Chestia cu capra şi coada n-a mai luat-o nimeni în dezbatere. În fine, mi-am dat şi eu demisia. Nu mai puteam îndura atmosfera creată. Devenisem proscris.

Acum, după trei ani de la penibilele circumstanțe, încă refuz să mă întorc în învățământ, cu o asemenea pseudo – tinichea de turul pantalonilor. Cum, necum, acea poveste amoroasă pe care demodații au numit-o adulter mi-a stricat cariera didactică. Desigur, nu mar opri nimeni să revin la profesia mea. Dar mai ştiu că gura lumii n-o astupă decât… Mă întreb cum s-ar uita unii la mine dacă m-aş întoarce la catedră, iar ca răspuns la această întrebare, nu mă întorc. Nu ştiu cât de mare va fi fost la început dragostea dintre mine şi Carmen, dacă… Stați un pic, că am uitat să vă spun ceva.

După ce a părăsit şcoala, Carmen a întrerupt unilateral orice legătură cu mine, iar eu n-am căutat-o după ce am aflat că e măritată şi mai ales după mâhnirea pe care mi-o provocase prin minciuna că este o femeie liberă. Pe mine mă bătuseră chiar gânduri de logodnă… Ca să vedeți că luam totul în serios. Deci, nu ştiu cât de mult m-a iubit într-o primă etapă Carmen, amanta mea care m-a decuplat atât de subit, însă ceva, totuşi, a fost, de vreme ce nu-mi iese din minte povestea. Să fi fost de vină – pentru minciuna în formă con tinuată şi pentru despărțirea intem pestivă – sorgintea oltenească a fostei mele iubite? Căci dragostea oltenească te usucă, te face iască, te bagă-n boală câinească. M-a băgat pe mine, n-a băgat-o pe ea. Habar n-am cine-i soțul ei sau dacă mai e. Şi sper că nici el n-a ştiut de mine. Oare mă mai combinam cu ea dacă ştiam de la început că e căsătorită? Iată un răspuns pe care nu poate să-l dea decât greierele din conştiința mea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională și a fost publicată pe site-ul libertatea.ro